Parentingul este CA o religie

Parentingul este CA o religie
Daiana
by

In dicționarul limbii române nu există parenting, așa cum, până la un moment dat, nu exista nici marketing. Asta nu înseamnă că, într-un fel sau altul, nu se făcea marketing. Lumea promova și vindea produse sau servicii, cu un anumit preț, fără să știe că i se zice marketing. Fix la fel, lumea crește copii de când e hăul, fără să știe că i se zice parenting. Exact! Parenting nu înseamnă un anumit mod de a crește copii, ci se referă la aspectele creșterii unui copil, altele decât cele biologice (vezi definiția din wikipedia aici). Deci și când îl bați, tot parenting faci.

Acum că știm că toată lumea care are copii face parenting, să vă spun de ce îl compar cu o religie.

  1. Chiar dacă nu ți-ai definit clar credința, în principiu, crezi în ceva. Poate crezi în recompense și în pedepse, poate crezi că bătaia e ruptă din rai, poate crezi că e bine să îți lași copilul să facă ce vrea. Indiferent de variante, știi cum e mai bine pentru copilul tău.  În funcție de credință, acționezi zilnic: când și cum îl pregătești pentru grădiniță/școală, când îi dai de mâncare, când îl culci, când vorbești cu el, când reacționezi la comportamentul lui, când îi arăți că îl iubești, când îi cumperi ceva… oricând.
  2. Te alături celor asemenea ție. Mergi la cursuri prenatale, ești în grupuri pro-alăptare sau pro-babywearing pe facebook, citești Supernanny sau Parenting necondiționat, mergi sau nu la cursuri de parenting. Prin toate aceste decizii, îți confirmi zilnic că credința ta este aia bună, cea care îți asigură Raiul sau viața de după sau… Te informezi sau persiști în ceea ce crezi.
  3. Propovăduiești ceea ce crezi și faci. Când afli ceva nou sau când crezi tare în ceva, îți vine să spui tuturor că ai găsit Calea, că modul în care faci tu lucrurile este cel mai bun. Dacă crezi că vaccinurile fac rău, trebuie să zici în gura mare ca toată lumea să se poate feri de Rău. Ei bine, mie vehemența asta nu îmi prea place pentru că nu reușesc să văd Binele din ea. Știu că e o diferență între religie și parenting, și anume, în parenting apar tot felul de studii cât se poate de științifice. Cu toate astea, cred că subiectul este la fel de sensibil ca religia. Și eu simt nevoia să încerc să conving părinți că pedepsele nu sunt bune, dar reușesc tot mai mult fie să mi-o înfrânez în caz că nu am interlocutor, fie să nu o consider ca fiind singura modalitate de a crește copii. Pentru că nu ajută la nimic să fii agresiv în discurs, ba mai mult poate face rău că îl pierzi total pe cel care, altfel, te-ar putea asculta.

Cum văd eu o lume ideală din punctul ăsta de vedere?

  1. Hotărăște-te, în linii mari, în ce crezi! Ideal, înainte să devii părinte. Ideal, să te pui de comun acord cu celălalt părinte. Informează-te înainte! Despre cursuri și cărți de parenting, voi scrie alt articol :)
  2. Ascultă-i și pe cei care nu cred ca tine! Ia ce-i bun de la fiecare!
  3. Nu trebuie să convertești pe nimeni! Știu, bieții copii bătuți… Dar… și pentru ei, tot părinții lor sunt cei mai buni părinți pe care îi pot avea.

Deci, da: nu există ăștia cu parentingul lor, ci fiecare cu parentingul lui. Tu în ce crezi? Ești cumva profet sau fanatic :)?

Share

Comments

  1. Cata dreptate ai! Parenting nu putem sa nu facem, putem eventual sa-i gasim alt nume :)

    Pana la urma fiecare familie e o combinatie unica de copii cu slabiciunile si punctele lor forte si de parinti care la fel le au si ei pe ale lor – bune si rele. Doar ei insisi pot sa selecteze din informatiile existente pe acelea care se potrivesc combinatiei lor de trasaturi, probleme si oportunitati.

    Mai toti credem in „religia” asta, dar ar fi minunat daca fiecare si-ar compune propriile rugaciuni. Nu trebuie sa zicem toti Tatal Nostru!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *