Te simți vreodată unicorn?

Eu da. Totul a pornit dintr-o glumă la adresa mea, la felul în care mă simt eu uneori unicorn și îi consider pe alții ponei. Partea cu ceilalți sună urât, dar ceea ce îl face pe unicorn atât de special este tocmai faptul că în jurul lui nu sunt doar unicorni, ci și ponei, asini sau alte patrupede lipsite de magie.
A se observa verbul folosit: a (se) simți, deci nu este vorba despre cum crezi tu că te văd ceilalți ci despre cum te vezi tu. Consideri că ești acum aici pentru a face ceva anume, sau te-ai născut și vei muri? Ești scaun sau ființă umană? Pentru că dacă ești scaun poți fi identic cu alții 5 sau 11 sau un infinit. Dacă ești ființă umană, nu mai e unul ca tine, iar chestiile alea pe care le ai doar tu într-un grup mai larg de oameni, chestiile ălea pe care tu le faci diferit, ălea sunt aripile tale. Nu le ai tot timpul pentru că nu ai în permanență nevoie de ele, dar dacă vrei să le scoți și să zbori, poți.

În jurul meu văd foarte mulți oameni cu aripile ciopârțite de părinții lor, de școală, de societate. Problema e că atunci când le spui că pot zbura, nu te cred. Le zici: Ești cel mai simpatic sau cel mai inteligent om pe care îl cunosc / Uau, cum știi tu să asculți oameni / Ce frumos scrii! / Tu știi că zâmbești tot timpul?, iar ei nu te cred, ci încearcă să te (și să se) convingă că sunt comuni, că sunt scaune. Propun o regulă care pornește de la vorba aia Dacă doi îți spun că ești beat, te duci și te culci. De-acum înainte, dacă trei îți spun că ești unicorn, te simți. Am zis.
Până atunci, du-te, uită-te în oglindă, zâmbește, fă lista cu cele ce te fac pe tine unicorn, scutură-ți aripile țanțoș și pleacă la plimbare!